Simte!

   Abia m-am nascut ieri. Era bine unde eram. Era noapte; era cald; de fapt, era o noapte calda cu o luna plina cat jumate din cer. Dar luna nu era alba, era galbena. Era acolo un lac pe care il manca luna si niste stele inghesuie aruncate pe cer. Erau asa inghesuite ca se impingeau una pe alta pana cadeau de la locul lor si... veneau la mine. Nu erau pomi, adica erau foarte putini. Era o stanca, si un pom in stanca, si in pom... asta nu-mi mai amintesc. Erau multi pesti si stiu ca nu-mi placeau. Nu mai era nimeni. Nu erau insecte, si nici pasari; doar ciuperci; ciuperci crescute pe muschii copacilor care nu erau. Cred ca erau bolnavi.

   Nu simteam nimic. Nimic. Nimic. Nimic. nimi... si nu vroiam sa simt. Era bine cand nu simteam nimic. Sau simteam putina afectiune pentru stele. Si eram bine. Si apoi a iesit un peste din apa si a vrut sa se apropie de mine, dar mi-a fost frica sa simt, asa ca am scos pistolul din soseta, m-am indreptat spre el si i-am zis "nu ma atinge". Si l-am omorat. Si am ajuns aici...

   Si nu stiu ce vreti sa imi faceti, dar imi doresc sa simt. Nu am simtit niciodata, asa ca vreau sa o fac. Vreau sa te ador atunci cand imi atingi pielea si mie mi se face "de gaina". Vreau sa nu-mi mai fie frig si sa nu mai ploua. Vreau sa te opresti, pentru ca voi continua sa ploi si eu si te vei umple si nu vei mai avea nevoie de mine, pentru ca esti doar o balta. O sa fii plina si, brusc, te vei uita la mine fara sa ma mai cunosti si vei spune ca ti-e destul, si va trebui sa imi iau norii si sa plecam, si mi-e mila de ei. Dar...

   Stai! se pare ca totusi, simt. Simt piele facandu-mi-se "de gaina", simt frigul, simt frica de a te umple, simt cum sunt ploaie, dar cel mai mult, simt dorinta de a ma intoarce in mine nenascuta; dar tu nu ma lasi. Plec doar cat vrei tu si ma intorc atunci cand vrei tu. O sa ma intorc mereu, pentru ca esti tot ce pot sa simt.