high

high

duminică, 15 iulie 2018

Cicatrici

   Deși nu sunt bătrână, pot afirma faptul că am supraviețuit, dar oameni pe care i-am cunoscut și i-am iubit nu au făcut-o.
   Aș vrea să pot spune că te obișnuiești cu moartea ca fiind parte din experiența noastră aici, dar nu e așa. Nu vreau sa mă obișnuiesc. 
   "Cicatricile sunt testament pentru viață. Dacă cicatricea e adâncă, așa a fost și iubirea. Așa să fie." Ce-i drept, țesutul cicatrizat e mai puternic decât ar fi putut fi originalul.

   As for grief, întotdeauna se va compara cu valurile. Când corabia este distrusă inițial, te îneci, cu ruine peste tot. Tot ceea ce plutește în jurul tău îți amitește de frumusețea și splendoarea corabiei ce nu mai e. Tot ce poți să faci este să plutești. Găsești câteva rămășițe ale ruinelor și te agăți pentru o vreme. Poate este un lucru fizic, poate o amintire fericită, o fotografie, sau poate este o altă persoană care plutește și ea. În timpul ăsta, tot ce poți face este să plutești. Rămâi în viață.
   La început, valurile sunt de 70 de metri și se spulberă peste tine fără milă, la diferențe de 10 secunde, nu-ți dau timp să prinzi o răsuflare. Tot ce faci este să te ții bine și să plutești. După un timp, poate săptămâni sau poate luni, vei observa că valurile încă au 40 de metri, dar apar la mai mari distanțe de timp, iar atunci când vin încă te spulberă și te șterg. Totuși, între ele poți respira, poți funcționa. Nu știi niciodată ce o să pornească durerea: poate fi un cântec, o fotografie, o intersecție de străzi, un răsărit sau mirosul de brad, poate fi orice... și valurile se prăbușesc. Între valuri, există viață.
   Undeva pe traseu, fiind diferit pentru fiecare, afli că valurile au doar 24 de metri, sau chiar 15, și deși încă vin, distantanțele între ele sunt mai mari, chiar le poți vedea venind: o aniversare, o zi specială, Crăciunul sau o plimbare prin parcul "Dimitrie Ghica". De cele mai multe ori le poți vedea venind și te pregătești pentru ca atunci când se revarsă peste tine știi că într-un fel anume, vei reuși, din nou, să ieși la suprafață: ud leoarcă, scupiând, încă agățat de un rest din epavă, dar vei ieși.
   Valurile nu se opresc niciodată, dar într-un anume fel, nu vrei să se oprească, vrei doar să înveți să le faci față. Vor veni și altele, le vei supraviețui și lor.
   Amintește-ți că dacă încă respiri, tu ești norocosul.

"Dacă ești norocos, vei avea multe cicatrici din multe iubiri. Și multe epave."

vineri, 9 februarie 2018

Povești

   E o noapte târzie și răcoroasă de final de toamnă, iar luna e mare și albastră, atât de mare că parcă mă pot agăța de ea cu un lasou. Focul cel ce-ți dă contur arde necontenit și aproape vulgar în aparenta acoperire a pădurii dulci si dese. Perechile de ochi îți urmăresc dansul, la fel cum o fac și frunzele colorate în caramel, ce se rotesc în jurul tău formând o scară spiralată până să se lovească de pământ, simțindu-se acasă, între lumină și întuneric, în tristețea cântecului tău. 
   Cânți despre unul dintre cele 7 inele de aur pe care le porți, unul ce are însemnul Capricornului. Povestești cum constelația se desfășoară în acea regiune a cerului cunoscută ca "marea", iar Capra de Mare povestește despre Lorelei, tronul ei din lipitori și ochii ei de aur din care ei spun că ai inelul, iar vocea ei cu care făcea vântul să plângă și mulți bărbați să moară este acum în mâinile tale, pe lăuta ta, așa faci valurile să ți se încline.
   Mă opresc din respirat când accept iar că sunt înfășurată pe degetele tale ca un șirag de mărgele pe care nu îl vezi, pentru că mâinile îți sunt goale, ai nevoie de ele pentru a ciopli povești în lemn și a crea amintiri în alb și negru. Sulfetele care îți ascultă muzica devin casante și se spulberă, ochii ce îți privesc părul buclat și cicatricile, cu toții văd dincolo de asta cât timp îi faci să se simtă vii.
   Mă uit în tine și văd lumea întreagă, văd zece povești diferite pornite de la aceeași notă, toate cu fir narativ diferit. Văd de ce ești Neînsângeratul și de ce ești atât de iubit și urât. Valsul tău își atinge ultimele note, demolând pentru mult timp revenirea la realitate a celor ce te înconjoară. Te uiți la mine ca și cum viața ta depinde de asta. Inima mea începe să fugă. O să alerge până nu va mai putea, iar apoi va alerga mai mult. Lași lăuta în cutie și te îndrepți spre mine. Ești luminat deopotrivă de foc, lună și privirile celor din jur. Inelele îți sunt reci atunci cand îmi atingi umărul. Văd că îmi vorbești, dar nu am o reacție. Niciodată nu mi-a fost greu să vorbesc. Chiar dimpotrivă, uneori spun prea ușor ce am în minte și lucrurile o iau razna din cauza asta. Și totuși, aici în fața ta, sunt prea năucită să mai scot o vorbă. Nu aș putea spune ceva care să aibă sens nici dacă viața mea ar depinde de asta. Mă simt de parcă stau în fața lui Solaris al lui Lem.
   Salvarea mea apare la timp, ca întotdeauna, și se numește alarmă. Încă e întuneric, așa că lumina lunii îți ține vie imaginea de lângă foc. Știu că fiecare dintre cele zece povești este improbabilă, dar cine mai știe asta?

duminică, 25 iunie 2017

Pentru moment


Mă uit, aproape înfiorător de apăsat, la curelele de pe pantalonii tăi cu un sextant agățat în partea dreaptă. Deși de obicei nu disting prea bine formele în obscuritatea selenară, de data asta parcă flacăra lămpii cu gaz are mai multă putere. Tot inspir liniștea ei și îmi dau seama cât de tăcut e oceanul în seara asta, cum abia se simte o adiere de vânt în pânze și cu greu se pot auzi câteva valuri lovindu-se de lemnul corăbiei. Ridic privirea spre pescărușul pe care îl aud deja de câteva secunde și îmi amintesc de babilonienii care credeau că luna deține un suflet și că se plimbă pe cer într-o barcă, iar stelele sunt vâslașii și în momentul ăsta mă contopesc cu ea.
-Crezi că dacă ți-aș face niște pete cu funingine, cum i-a făcut Dumnezeu lunii pentru a o feri de iubirea soarelui, aș putea oare să te iubesc și eu mai puțin? te întreb ridicându-mi picioarele pe masa de lemn din fața noastră.
Nu îmi răspunzi în timp ce îți apare pe față un zâmbet tâmp și fericit. Dispare în momentul în care dorința începe să urle, ca și cum mușchii îți ard, iar venele îți pompează acid.
-Crezi că ți-ar fi ușor să o părăsești ca să vezi ce e dincolo de lună? E singura care îți aduce liniște și furtună și liniște din nou.
-Știai că Moonlight Sonata, pe care ai pornit-o instinctiv, e la fel de adânc în sufletul meu cum sunteți voi? cum e ea vreau să spun...
-Noi nu avem aceeași valoare pentru tine. De fapt marea dragoste a unui navigator e marea.
Te întorci spre mine și te încrunți, continuând micșorarea spațiului dintre noi. Cu toate astea, arăți precum "Noaptea Înstelată" arăta pentru Van Gogh. Mereu m-am întrebat care e diferența între noi; e întrebarea care mă consumă, mă umple de vină și eventual mă înnebunește. Răspunsul a părut mereu evident pentru tine. Nu există niciun prag care să ne facă mai mari decât suma părților noastre, niciun punct de inflexiune la care să devenim vii pe deplin. Cunoști falsitatea normei? Ea e în toate. Ea e întunericul și lumina, raza de soare și furtuna. Da, ai dreptate, a fost acolo, în zâmbetele de la țărm, din iarbă, dar este și aici, acum, în durerea de pe ape. Ea e motivul pentru toate și este singurul "de ce?". Nu încerca să trăiești fără ea, te rog, pentru că așa cum întunericul nu poate stinge lumina, doar lumina poate stinge lumina. Da, iubirea e falsitatea normei.
Simt răsăritul soarelui prin geamul de la balconul garsonierei, așa cum îmi simt bătăile inimii spărgându-mi auzul. Înainte să deschid ochii complet, încă te văd îndreptându-ți sextantul către răsărit și realizez că nu simt iubire, ci devin iubire, dorindu-mi cel mai mult să fim din nou străini.
I-am deschis acum. Știi ce cred? Nimic nu va stinge lumina care ne definitivează ca fiind vii pentru că în sensul real, nu e nicio diferență între noi, doar moarte și timp.

duminică, 23 octombrie 2016

"Unde începe neliniștea? Trupu-ți este cald, dar tremuri. Ești sătul, dar foamea te sfâșie. Iubirea a trecut prin viața ta, dar dorurile încă-ți poartă sufletul pe coclauri. Și ca și cum toate astea n-ar fi de ajuns, mai e și timpul, ticălosul timp."

vineri, 19 august 2016

Indiscuții 2

[...] Te prefaci că desenezi puțin niște linii paralele pe asfalt. Deși nu sunt paralele, te gândești că, oricum, nimeni nu le va măsura, așa că le lași să se prefacă paralele. Nu susțin că e rău să ne prefacem, că, până la urmă e unul din cele mai grele și necesare lucruri pe care le putem face.
   M-aș putea preface că te pun într-o lumină în care ochii ți-ar ieși verzi în poze.M-aș preface că te învăț să recunoști constelațiile pe cer de iarnă, și tu să-ți imaginezi, cu ochii închiși, o semisferă din puncte albe și negre într-o mișcare haotică, învârtindu-se în sensul acelor de ceasornic, venind spre tine, și tu să te prefaci că vei crede că este Dumnezeu. Apoi te-ai preface că nu știi cine ești, iar eu ți-aș spune că nici eu nu știu cine ești, dar știu cum ai vrea să fii: exact cum vreau și eu!
   Apoi, creierele  noastre ar elibera utopii, perfecțiuni despre idealizarea spațiului în care ne aflăm, iar eu ți-aș spune că ideal ar fii să-mi vii. N-am știut niciodată cum să te privesc, până când a făcut maică-mea o cremă dulce; dulce care îți umple gura, păstoasă, vâscoasă și pufoasă în același timp, cu mici firicele de zmeură și căpșuni prin ea. Un pic acrișoară, de culoare mov. Ca o omidă grasă. A pus-o în boluri de sticlă. Te privesc în ele. Dar ieri au mucegăit.
   Nu există “nu ma găsesc”, pentru că mă găsesc în tot. În griurile complexe găsesc culori. Am să am mereu o casă, să mă primesc înapoi, să mă iert mereu, să mă mângâi mereu și să am grijă de mine. Să-mi ofer atenție numai mie, să-mi vorbesc frumos, să-mi dau cadouri, să mă ascult și să nu mă întrerup, să râd la glumele mele, să mă întreb 'ți-a fost dor de mine?' Dar nimic din toate astea nu are sens dacă nu ai puterea să le legi de ceva. Începi să trăiești pentru superficialul din celălalt, să vă consumați unul altuia coaja, vă implicați în suprafață și vă complaceți în râsete și zâmbete de care vă aduceți aminte, căci ce trăiți voi sunt post-stări de bine. Dar bineînțeles, asta vă stă în fire.
   Trăim doar emoțiile trecutului, avem doar ce am avut, nu putem prinde ce suntem, fiind ocupați cu ce am fost. Abia aștept să se termine timpul, să încetam să pierdem binele in favoarea răului, să încetăm să ne îndoctrinăm unul altuia în creiere arta de a muri.

   Și spuneam despre reversibilitate: Ai nevoie de o găină pentru a crea un ou, și de un ou pentru a crea o găină. Îți trebuie un gând pentru a crea o lume, câteva vorbe pentru a provoca un efect, ceva bun pentru a răni, ceva rău pentru a fi mulțumit, un bătrân pentru a realiza că ești tânăr. Ai nevoie de teamă pentru a avea încredere, liniște pentru a face sunete, o pierdere până să găsești ce cauți, un gol pentru a face un munte, un drum pentru a merge nicăieri, îți trebuie una, să o ai pe alta. Ce zici? Mâine zâmbim?

miercuri, 2 martie 2016

neștiință

   M-am născut dându-mi seama ca nu vreau și totuși vreau, ca nu știu și totuși știu, sau cel puțin știu ce nu știu sau ce nu vreau.
   Am crescut ascunzând cine sunt și ce credeam că știu și ce nu știam de fapt. Confuzia era ceea ce mă definea, și totuși mă făcea să știu ce față a monedei vreau să pice. Am crezut că nu o să am nimic, sau chiar că motivul pentru asta este că nu merit. Valurile apelor si crestele munților mi-au spus de multe ori că nimeni nu mă poate completa, în timp ce dezamăgirea mă urmărea. Am fost captivă mult timp, dar cușca mea era în aer liber. am crezut că asta e cea mai rea trăire, să am libertatea dincolo de gratii. Gândul că știu cum e, că o văd, dar nu o am mă sufoca zilnic.
   Și apoi ai apărut tu. Știi ce s-a întâmplat? Ai venit și ai deschis cușca cu blândețea unei brize de primăvară cu miros de tei. Locul confuziei din mine a fost ocupat de albastrul tău cu aromă de pur si vocea de furtună. Când ți-am atins degetele pentru prima oară am crezut că vor rămâne fragede pe veci. M-ai luat de mână și mi-ai arătat cum să învârt constelații și să mă joc cu lumini, cum să cresc pământ, cum să fiu furtună, cum să împreștii univers. Știi ce nu știam? Să controlăm timpul, să modelăm spațiul. Asta lipsește mereu.
   În scurt timp a început haosul care nu mai era logic pentru că nu era controlat. Nu a fost niciodată. Valurile au crescut, furtuna s-a înrăutățit, stelele au început să provoace pagube, iar lumina pâlpâia și odată cu ea și persistența albastrului tău, lăsând loc confuziei.
  Îți amintești ce am făcut? Din inferioritate poate, am vrut să îl controlez crezând că pot mai bine decât tine. Te-am ținut departe, fără să văd că arsura mâinilor tale ocupa din ce în ce mai mulți milimetri pătrați. Am sfârșit prin a pierde lupta, pentru că tu îmi țineai confuzia departe, iar eu eram fără tine, și fără mine. De ce? Pentru că valurile și crestele m-au mințit, pentru ca m-am completat când te-am inhalat pe tine.
   Apoi îți amintești ce s-a întâmplat? Te-am claustrat pe tine în cușcă știind că mâinile îți sunt arse și nu poți să ieși. Eu am rămas cu lupta pierdută și fără singura ocrotire față de inexorabilul haos. Acum mă sufoc fără să mai am ce sa inspir, fără să mai simt variabilele trăirii, timpul și spațiul, fără să-mi mai vii. Tot ce îmi rămâne de făcut e să te scot de acolo, dar confuzia mă stăpânește, așa că din nou nu știu, căci libertatea mea e între gratii.

marți, 5 ianuarie 2016

Timp

   Se pare ca ploua din nou, ceea ce e normal pentru perioada asta a anului. Nu stiu de ce, dar cred ca anul a ramas cu o luna in urma. E decalat. Cafeaua tarzie facuta pe la ora doua inca imi incalzeste mainile cat timp ma uit cum iti e pompat sange in vena de pe gat in a doua parte a mecanismului circulator pe "losing my religion". Mereu m-am gandit ca indigoul venei aleia nu da bine pe pielea ta de ceara. Incerc sa inteleg de ce timpul incepe sa-si faca efectul. Uite, pana si frunzele astea care tot cad simt prezenta lui. Poate mi se pare.
   Dimineata e frumoasa. E una din imaginile mele preferate cea in care lumina reflectata in zapada aproape ca iti scoate ochii de pe fata, asa incat sa ii vad doar pe ei. Evident, din nou nu imi place muzica pe care o asculti si jocurile pe care le joci; cu atat mai putin imi place faptul ca cititul te adoarme, dar imi place cum esti frig. Sigur, esti socat din nou cand vezi pe pervaz doi gugustiuci ce isi baga ciocul in zapada in ritm de "Use somebody" si intarzii cu bagajele alea. Nu stiu cum, dar tot din cauza mea intarziem la gara, dar macar nu mai stam asa mult inghetand.
   Seara e mai bine pentru ca singurul lucru care ma face sa cred ca merita trecerea ghioceilor este inflorirea magnoliilor si a ciresilor. Ne uitam cum urca luna si cum cerul senin lasa loc puzderiei de stele de care sunt indragostita de cand ma stiu; sunt mai grozave decat tine, dar stii tu... te multumesti cu ce primesti. Strambi din nas in timp ce razi cand ma auzi spunand asta. Cum era de asteptat, starea de "compot" e pe duca, dar pe fundalul mintii noastre inca se aude remixul ala al lui Gary Jules, ca astia suntem. E mult mai bine cand poti sa stai in gara fara sa simti cum coastele stranse de frig iti perforeaza plamanii, dar ce stiu eu... cel putin vad florile de cires.
   In dimineata asta e prea cald. Termometrul aproape ca se chinuie sa tina in el temperatura si parca gura nu iti mai tace de atata vaicareala. Suntem de acord ca nimanui nu ii place nisipul in incaltaminte, asa ca aleg sa vad rasaritul asta de la 2000m inaltime. Picioarele ce ni se pleaca spre prapastie sunt si ele bucuroase. Sigur, cand inchidem ochii ne canta pe fundal "little talks". Ce sa mai? avem tot de doua zile, am gresit cand am crezut ca timpul are efect pe oameni ca noi. 
   Seara urmatoare e diferita. In casa sunt eu si neputinta mea de ma concentra la ce am de facut. Poate e din cauza playlistului. Poate pentru ca azi par mai batrana; am mai multe fire albe si putin timp pana la deadline. Incep din nou sa cred ca timpul isi face treaba.