"Unde începe neliniștea? Trupu-ți este cald, dar tremuri. Ești sătul, dar foamea te sfâșie. Iubirea a trecut prin viața ta, dar dorurile încă-ți poartă sufletul pe coclauri. Și ca și cum toate astea n-ar fi de ajuns, mai e și timpul, ticălosul timp."

Indiscuții 2

[...] Te prefaci că desenezi puțin niște linii paralele pe asfalt. Deși nu sunt paralele, te gândești că, oricum, nimeni nu le va măsura, așa că le lași să se prefacă paralele. Nu susțin că e rău să ne prefacem, că, până la urmă e unul din cele mai grele și necesare lucruri pe care le putem face.

   M-aș putea preface că te pun într-o lumină în care ochii ți-ar ieși verzi în poze.M-aș preface că te învăț să recunoști constelațiile pe cer de iarnă, și tu să-ți imaginezi, cu ochii închiși, o semisferă din puncte albe și negre într-o mișcare haotică, învârtindu-se în sensul acelor de ceasornic, venind spre tine, și tu să te prefaci că vei crede că este Dumnezeu. Apoi te-ai preface că nu știi cine ești, iar eu ți-aș spune că nici eu nu știu cine ești, dar știu cum ai vrea să fii: exact cum vreau și eu!

   Apoi, creierele  noastre ar elibera utopii, perfecțiuni despre idealizarea spațiului în care ne aflăm, iar eu ți-aș spune că ideal ar fii să-mi vii. N-am știut niciodată cum să te privesc, până când a făcut maică-mea o cremă dulce; dulce care îți umple gura, păstoasă, vâscoasă și pufoasă în același timp, cu mici firicele de zmeură și căpșuni prin ea. Un pic acrișoară, de culoare mov. Ca o omidă grasă. A pus-o în boluri de sticlă. Te privesc în ele. Dar ieri au mucegăit.
   Nu există “nu ma găsesc”, pentru că mă găsesc în tot. În griurile complexe găsesc culori. Am să am mereu o casă, să mă primesc înapoi, să mă iert mereu, să mă mângâi mereu și să am grijă de mine. Să-mi ofer atenție numai mie, să-mi vorbesc frumos, să-mi dau cadouri, să mă ascult și să nu mă întrerup, să râd la glumele mele, să mă întreb 'ți-a fost dor de mine?' Dar nimic din toate astea nu are sens dacă nu ai puterea să le legi de ceva. Începi să trăiești pentru superficialul din celălalt, să vă consumați unul altuia coaja, vă implicați în suprafață și vă complaceți în râsete și zâmbete de care vă aduceți aminte, căci ce trăiți voi sunt post-stări de bine. Dar bineînțeles, asta vă stă în fire.

   Trăim doar emoțiile trecutului, avem doar ce am avut, nu putem prinde ce suntem, fiind ocupați cu ce am fost. Abia aștept să se termine timpul, să încetam să pierdem binele in favoarea răului, să încetăm să ne îndoctrinăm unul altuia în creiere arta de a muri.

   Și spuneam despre reversibilitate: Ai nevoie de o găină pentru a crea un ou, și de un ou pentru a crea o găină. Îți trebuie un gând pentru a crea o lume, câteva vorbe pentru a provoca un efect, ceva bun pentru a răni, ceva rău pentru a fi mulțumit, un bătrân pentru a realiza că ești tânăr. Ai nevoie de teamă pentru a avea încredere, liniște pentru a face sunete, o pierdere până să găsești ce cauți, un gol pentru a face un munte, un drum pentru a merge nicăieri, îți trebuie una, să o ai pe alta. Ce zici? Mâine zâmbim?

neștiință

   M-am născut dându-mi seama ca nu vreau și totuși vreau, ca nu știu și totuși știu, sau cel puțin știu ce nu știu sau ce nu vreau.
   Am crescut ascunzând cine sunt și ce credeam că știu și ce nu știam de fapt. Confuzia era ceea ce mă definea, și totuși mă făcea să știu ce față a monedei vreau să pice. Am crezut că nu o să am nimic, sau chiar că motivul pentru asta este că nu merit. Valurile apelor si crestele munților mi-au spus de multe ori că nimeni nu mă poate completa, în timp ce dezamăgirea mă urmărea. Am fost captivă mult timp, dar cușca mea era în aer liber. am crezut că asta e cea mai rea trăire, să am libertatea dincolo de gratii. Gândul că știu cum e, că o văd, dar nu o am mă sufoca zilnic.
   Și apoi ai apărut tu. Știi ce s-a întâmplat? Ai venit și ai deschis cușca cu blândețea unei brize de primăvară cu miros de tei. Locul confuziei din mine a fost ocupat de albastrul tău cu aromă de pur si vocea de furtună. Când ți-am atins degetele pentru prima oară am crezut că vor rămâne fragede pe veci. M-ai luat de mână și mi-ai arătat cum să învârt constelații și să mă joc cu lumini, cum să cresc pământ, cum să fiu furtună, cum să împreștii univers. Știi ce nu știam? Să controlăm timpul, să modelăm spațiul. Asta lipsește mereu.
   În scurt timp a început haosul care nu mai era logic pentru că nu era controlat. Nu a fost niciodată. Valurile au crescut, furtuna s-a înrăutățit, stelele au început să provoace pagube, iar lumina pâlpâia și odată cu ea și persistența albastrului tău, lăsând loc confuziei.
  Îți amintești ce am făcut? Din inferioritate poate, am vrut să îl controlez crezând că pot mai bine decât tine. Te-am ținut departe, fără să văd că arsura mâinilor tale ocupa din ce în ce mai mulți milimetri pătrați. Am sfârșit prin a pierde lupta, pentru că tu îmi țineai confuzia departe, iar eu eram fără tine, și fără mine. De ce? Pentru că valurile și crestele m-au mințit, pentru ca m-am completat când te-am inhalat pe tine.
   Apoi îți amintești ce s-a întâmplat? Te-am claustrat pe tine în cușcă știind că mâinile îți sunt arse și nu poți să ieși. Eu am rămas cu lupta pierdută și fără singura ocrotire față de inexorabilul haos. Acum mă sufoc fără să mai am ce sa inspir, fără să mai simt variabilele trăirii, timpul și spațiul, fără să-mi mai vii. Tot ce îmi rămâne de făcut e să te scot de acolo, dar confuzia mă stăpânește, așa că din nou nu știu, căci libertatea mea e între gratii.

Timp

   Se pare ca ploua din nou, ceea ce e normal pentru perioada asta a anului. Nu stiu de ce, dar cred ca anul a ramas cu o luna in urma. E decalat. Cafeaua tarzie facuta pe la ora doua inca imi incalzeste mainile cat timp ma uit cum iti e pompat sange in vena de pe gat in a doua parte a mecanismului circulator pe "losing my religion". Mereu m-am gandit ca indigoul venei aleia nu da bine pe pielea ta de ceara. Incerc sa inteleg de ce timpul incepe sa-si faca efectul. Uite, pana si frunzele astea care tot cad simt prezenta lui. Poate mi se pare.

   Dimineata e frumoasa. E una din imaginile mele preferate cea in care lumina reflectata in zapada aproape ca iti scoate ochii de pe fata, asa incat sa ii vad doar pe ei. Evident, din nou nu imi place muzica pe care o asculti si jocurile pe care le joci; cu atat mai putin imi place faptul ca cititul te adoarme, dar imi place cum esti frig. Sigur, esti socat din nou cand vezi pe pervaz doi gugustiuci ce isi baga ciocul in zapada in ritm de "Use somebody" si intarzii cu bagajele alea. Nu stiu cum, dar tot din cauza mea intarziem la gara, dar macar nu mai stam asa mult inghetand.

   Seara e mai bine pentru ca singurul lucru care ma face sa cred ca merita trecerea ghioceilor este inflorirea magnoliilor si a ciresilor. Ne uitam cum urca luna si cum cerul senin lasa loc puzderiei de stele de care sunt indragostita de cand ma stiu; sunt mai grozave decat tine, dar stii tu... te multumesti cu ce primesti. Strambi din nas in timp ce razi cand ma auzi spunand asta. Cum era de asteptat, starea de "compot" e pe duca, dar pe fundalul mintii noastre inca se aude remixul ala al lui Gary Jules, ca astia suntem. E mult mai bine cand poti sa stai in gara fara sa simti cum coastele stranse de frig iti perforeaza plamanii, dar ce stiu eu... cel putin vad florile de cires.

   In dimineata asta e prea cald. Termometrul aproape ca se chinuie sa tina in el temperatura si parca gura nu iti mai tace de atata vaicareala. Suntem de acord ca nimanui nu ii place nisipul in incaltaminte, asa ca aleg sa vad rasaritul asta de la 2000m inaltime. Picioarele ce ni se pleaca spre prapastie sunt si ele bucuroase. Sigur, cand inchidem ochii ne canta pe fundal "little talks". Ce sa mai? avem tot de doua zile, am gresit cand am crezut ca timpul are efect pe oameni ca noi. 

   Seara urmatoare e diferita. In casa sunt eu si neputinta mea de ma concentra la ce am de facut. Poate e din cauza playlistului. Poate pentru ca azi par mai batrana; am mai multe fire albe si putin timp pana la deadline. Incep din nou sa cred ca timpul isi face treaba.