Doar întrebări fără răspunsuri și răspunsuri fără întrebări...
Sau, cel mai adesea, potriviri perfecte între cele două constante, pe care nu suntem apți să le vedem din motive puerile precum vârsta. Ceea ce punctez este ignoranța față de puterea unui copil de a înțelege lumea, sau față de puterea noastră de a o înțelege atunci când ne dăm voie să fim instinctuali.
Nu o pot pune în cuvinte mai clar decât a pus-o Antoine-Marie Roger: "Nu poți vedea bine, decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi".
Constat cu mâhnire că inima imi e claustrată în epuizarea unui șablon ce se tot lustruiește pentru a mai tăia din efectul repetiției, pentru a păstra nivelul de anxietate.
"Dar am făcut ce trebuia!", așa e? Dar ce am făcut? Am fost puternică, am avut răbdare. Am oprit sângerarea și am cicatrizat rana și am acceptat deteriorarea permanentă, am învățat despre supraviețuire. Știi cum e? e ca atunci când te îneci, dar nu mori.
Acum, că te-ai întors în atmosferă, cu picături de Solaris în păr, cu voce de martie si respirație de "există un timp de schimbare", spune-mi cum a fost șederea pe lună. Ai navigat în jurul soarelui? Ai ieșit din calea Lactee? Ai văzut că toate luminile sunt stinse și că raiul e supraestimat? Ai căzut de pe o stea căzătoare? Și... ți-a fost dor de mine cât timp te căutai pe tine acolo?
Un alt mod perfect de a pune în cuvinte realitatea e tot o adersare către instinctul nostru, desigur, capodoperă realizată de Margery Williams care spune cam așa: "Real nu este felul în care ești făcut, este un lucru ce ți se întâmplă." Mai departe, explicația perfect pertinentă este că dacă cineva te iubește pentru muultă multă vreme, atunci devii real. Adevărul este că uneori doare, dar când ești real nu te deranjează să fii rănit. Mai explicit, procesul nu are loc dintr-o dată, ci e ca o transformare care durează, motiv pentru care nu li se întâmplă prea des celor ce se rup ușor sau trebuie ținuți cu grijă (vorbind de jucării). "În general, când devii Real, cam toată blănița ți-a fost mângâiată până a căzut, iar ochii îți cad și încheieturile te lasă. Ești uzat." Explicația și mai frumoasă este aferentă acestor cuvinte și este aceea că atunci când ești real, nu poți fi urât decât pentru oamenii care nu înțeleg. Mai departe, odată real, nu mai poți deveni ireal. E pentru totdeauna.
Acum, că te-ai întors în atmosferă, mi-e teamă că o să mă privești ca pe "plain Jane" care nu a ancorat niciodată pentru că i-a fost prea frică să zboare. Dar spune-mi dacă vântul ți-a măturat picioarele. Ai avut ocazia de a dansa de-a lungul întregii lumini a zilei? Te-a dat pe spate lumea asta? A fost tot ceea ce voiai să găsești? Și... ți-a fost dor de mine cât timp te căutai pe tine?
Pe lângă două perspective adresate instinctului din noi sub forma unor cărți pentru copii, o alta foarte elocventă mi se pare cea a lui Miguel de Cervantes Saavedra, expusă prin Don Quijote și sugerează că nimeni nu știe unde zace nebunia când viața însăși pare lunatică. Poate că e o nebunie să fii prea practic, sau poate să te predai viselor, dar punctează că cea mai mare nebunie este aceea de a vedea viața așa cum e, nu cum ar putea fi.
Îți poți imagina o lume fără iubire, mândrie, cafea? prietenul ce îți ia mereu apărarea, chiar și când știu că nu ai dreptate? Îți poți imagina o lume fără prima atingere, fără conversații la telefon de 5 ore, cea mai verde iarbă pe care ai stat și fără mine? Și... te simți singur căutându-te pe tine acolo?
Revenind la rana cicatrizată (Problema cu cicatricile e aceeași ca în monologul despre valuri și epave), cel mai înalt nivel de apropiere, de intimitate, nu a fost seara în care ne-am dat jos hainele, ci cand ai fost martor la cele mai detestabile părți din mine, cum mi-am dezvăluit ușor fiecare imperfecțiune în fața ta, ca pe o cicatrice și în ciuda acestui fapt, tot m-ai iubit mai mult. Totuși, tocmai ce am spus, să fii iubit poate să doară așa cum doare să fii real. Într-un final, despre asta e viața, nu? La drept vorbind, e opusul de neimaginat?
