E o noapte târzie și răcoroasă de final de toamnă, iar luna e mare și albastră, atât de mare că parcă mă pot agăța de ea cu un lasou. Focul cel ce-ți dă contur arde necontenit și aproape vulgar în aparenta acoperire a pădurii dulci si dese. Perechile de ochi îți urmăresc dansul, la fel cum o fac și frunzele colorate în caramel, ce se rotesc în jurul tău formând o scară spiralată până să se lovească de pământ, simțindu-se acasă, între lumină și întuneric, în tristețea cântecului tău.
Cânți despre unul dintre cele 7 inele de aur pe care le porți, unul ce are însemnul Capricornului. Povestești cum constelația se desfășoară în acea regiune a cerului cunoscută ca "marea", iar Capra de Mare povestește despre Lorelei, tronul ei din lipitori și ochii ei de aur din care ei spun că ai inelul, iar vocea ei cu care făcea vântul să plângă și mulți bărbați să moară este acum în mâinile tale, pe lăuta ta, așa faci valurile să ți se încline.
Mă opresc din respirat când accept iar că sunt înfășurată pe degetele tale ca un șirag de mărgele pe care nu îl vezi, pentru că mâinile îți sunt goale, ai nevoie de ele pentru a ciopli povești în lemn și a crea amintiri în alb și negru. Sulfetele care îți ascultă muzica devin casante și se spulberă, ochii ce îți privesc părul buclat și cicatricile, cu toții văd dincolo de asta cât timp îi faci să se simtă vii.
Mă uit în tine și văd lumea întreagă, văd zece povești diferite pornite de la aceeași notă, toate cu fir narativ diferit. Văd de ce ești Neînsângeratul și de ce ești atât de iubit și urât. Valsul tău își atinge ultimele note, demolând pentru mult timp revenirea la realitate a celor ce te înconjoară. Te uiți la mine ca și cum viața ta depinde de asta. Inima mea începe să fugă. O să alerge până nu va mai putea, iar apoi va alerga mai mult. Lași lăuta în cutie și te îndrepți spre mine. Ești luminat deopotrivă de foc, lună și privirile celor din jur. Inelele îți sunt reci atunci cand îmi atingi umărul. Văd că îmi vorbești, dar nu am o reacție. Niciodată nu mi-a fost greu să vorbesc. Chiar dimpotrivă, uneori spun prea ușor ce am în minte și lucrurile o iau razna din cauza asta. Și totuși, aici în fața ta, sunt prea năucită să mai scot o vorbă. Nu aș putea spune ceva care să aibă sens nici dacă viața mea ar depinde de asta. Mă simt de parcă stau în fața lui Solaris al lui Lem.
Salvarea mea apare la timp, ca întotdeauna, și se numește alarmă. Încă e întuneric, așa că lumina lunii îți ține vie imaginea de lângă foc. Știu că fiecare dintre cele zece povești este improbabilă, dar cine mai știe asta?
