high

high

duminică, 15 iulie 2018

Cicatrici

   Deși nu sunt bătrână, pot afirma faptul că am supraviețuit, dar oameni pe care i-am cunoscut și i-am iubit nu au făcut-o.
   Aș vrea să pot spune că te obișnuiești cu moartea ca fiind parte din experiența noastră aici, dar nu e așa. Nu vreau sa mă obișnuiesc. 
   "Cicatricile sunt testament pentru viață. Dacă cicatricea e adâncă, așa a fost și iubirea. Așa să fie." Ce-i drept, țesutul cicatrizat e mai puternic decât ar fi putut fi originalul.

   As for grief, întotdeauna se va compara cu valurile. Când corabia este distrusă inițial, te îneci, cu ruine peste tot. Tot ceea ce plutește în jurul tău îți amitește de frumusețea și splendoarea corabiei ce nu mai e. Tot ce poți să faci este să plutești. Găsești câteva rămășițe ale ruinelor și te agăți pentru o vreme. Poate este un lucru fizic, poate o amintire fericită, o fotografie, sau poate este o altă persoană care plutește și ea. În timpul ăsta, tot ce poți face este să plutești. Rămâi în viață.
   La început, valurile sunt de 70 de metri și se spulberă peste tine fără milă, la diferențe de 10 secunde, nu-ți dau timp să prinzi o răsuflare. Tot ce faci este să te ții bine și să plutești. După un timp, poate săptămâni sau poate luni, vei observa că valurile încă au 40 de metri, dar apar la mai mari distanțe de timp, iar atunci când vin încă te spulberă și te șterg. Totuși, între ele poți respira, poți funcționa. Nu știi niciodată ce o să pornească durerea: poate fi un cântec, o fotografie, o intersecție de străzi, un răsărit sau mirosul de brad, poate fi orice... și valurile se prăbușesc. Între valuri, există viață.
   Undeva pe traseu, fiind diferit pentru fiecare, afli că valurile au doar 24 de metri, sau chiar 15, și deși încă vin, distantanțele între ele sunt mai mari, chiar le poți vedea venind: o aniversare, o zi specială, Crăciunul sau o plimbare prin parcul "Dimitrie Ghica". De cele mai multe ori le poți vedea venind și te pregătești pentru ca atunci când se revarsă peste tine știi că într-un fel anume, vei reuși, din nou, să ieși la suprafață: ud leoarcă, scupiând, încă agățat de un rest din epavă, dar vei ieși.
   Valurile nu se opresc niciodată, dar într-un anume fel, nu vrei să se oprească, vrei doar să înveți să le faci față. Vor veni și altele, le vei supraviețui și lor.
   Amintește-ți că dacă încă respiri, tu ești norocosul.

"Dacă ești norocos, vei avea multe cicatrici din multe iubiri. Și multe epave."

vineri, 9 februarie 2018

Povești

   E o noapte târzie și răcoroasă de final de toamnă, iar luna e mare și albastră, atât de mare că parcă mă pot agăța de ea cu un lasou. Focul cel ce-ți dă contur arde necontenit și aproape vulgar în aparenta acoperire a pădurii dulci si dese. Perechile de ochi îți urmăresc dansul, la fel cum o fac și frunzele colorate în caramel, ce se rotesc în jurul tău formând o scară spiralată până să se lovească de pământ, simțindu-se acasă, între lumină și întuneric, în tristețea cântecului tău. 
   Cânți despre unul dintre cele 7 inele de aur pe care le porți, unul ce are însemnul Capricornului. Povestești cum constelația se desfășoară în acea regiune a cerului cunoscută ca "marea", iar Capra de Mare povestește despre Lorelei, tronul ei din lipitori și ochii ei de aur din care ei spun că ai inelul, iar vocea ei cu care făcea vântul să plângă și mulți bărbați să moară este acum în mâinile tale, pe lăuta ta, așa faci valurile să ți se încline.
   Mă opresc din respirat când accept iar că sunt înfășurată pe degetele tale ca un șirag de mărgele pe care nu îl vezi, pentru că mâinile îți sunt goale, ai nevoie de ele pentru a ciopli povești în lemn și a crea amintiri în alb și negru. Sulfetele care îți ascultă muzica devin casante și se spulberă, ochii ce îți privesc părul buclat și cicatricile, cu toții văd dincolo de asta cât timp îi faci să se simtă vii.
   Mă uit în tine și văd lumea întreagă, văd zece povești diferite pornite de la aceeași notă, toate cu fir narativ diferit. Văd de ce ești Neînsângeratul și de ce ești atât de iubit și urât. Valsul tău își atinge ultimele note, demolând pentru mult timp revenirea la realitate a celor ce te înconjoară. Te uiți la mine ca și cum viața ta depinde de asta. Inima mea începe să fugă. O să alerge până nu va mai putea, iar apoi va alerga mai mult. Lași lăuta în cutie și te îndrepți spre mine. Ești luminat deopotrivă de foc, lună și privirile celor din jur. Inelele îți sunt reci atunci cand îmi atingi umărul. Văd că îmi vorbești, dar nu am o reacție. Niciodată nu mi-a fost greu să vorbesc. Chiar dimpotrivă, uneori spun prea ușor ce am în minte și lucrurile o iau razna din cauza asta. Și totuși, aici în fața ta, sunt prea năucită să mai scot o vorbă. Nu aș putea spune ceva care să aibă sens nici dacă viața mea ar depinde de asta. Mă simt de parcă stau în fața lui Solaris al lui Lem.
   Salvarea mea apare la timp, ca întotdeauna, și se numește alarmă. Încă e întuneric, așa că lumina lunii îți ține vie imaginea de lângă foc. Știu că fiecare dintre cele zece povești este improbabilă, dar cine mai știe asta?