Nu intelegi ca totul tine de tine? daca invingi, esti tu! daca pierzi, esti tu! Nu te poti ascunde... Nimic nu e dupa altii. Inconstienti, poate (incercand sa ne gasim o scuza), renuntam la noi, la "cum ne e felul" si incepem sa fim un fel de vanzatori ale principiilor care se vand deja. Nu si-a dat nimeni seama cat de buni suntem la publicitate? La fel de buni precum suntem si psihologi...
Evident ca vei fi criticat... mereu esti. Si atunci ce ramane de facut? Sa nu spui nimic, sa nu faci nimic, sa nu fii nimic... ai si tu dreptatea ta.
Te sorb ca pe cafeaua dulce dimineata dintr-o cana frumos decorata de fiecare data cand te vad. Bradul din sufragerie nu e nici pe de parte la fel de luminos ca si zambetul tau. Suflul tau peste suvita aia ce iti acopera ochii e adorabil. Stii ce vreau? ce vrem cu totii... nebunie, pace, Iad si Paradis, ploaie si umbrela, o promisiune pe care sa ti-o poti tine.
"Doar un lucru", spune ea ridicandu-si privirea: "Vreau sa iti amintesti de mine. Daca tu iti amintesti, atunci nu imi pasa daca toti ceilalti uita".
Stii ce-i asta? evidenta vesniciei. Problema e ca noi credem ca avem timp... Am avea, daca nu am fi sadici si ne-am uita la ceas, daca nu am fi suficient de naivi incat sa fim singurii ce masoara timpul, suficient de curajosi incat sa facem fiinta umana sa sufere o teama paralizanta pe care nicio alta creatura nu o mai indura: teama de a ramane fara timp.
De teama, incepi sa vorbesti mai mult; de fapt, cu cat spui mai multe, cu atat cuvintele inseamna mai putin. Si atunci te intrebi daca ai cu adevarat vreo valoare. Da, ai! stii care e? Aia pe care o ascunzi de dragul Slujbei de "vanzator de principii" (ale altora, ce-i drept).
Stii ce-i cert? ca nu as renunta la asta, la tine, pentru nimic in lume; pentru ca ador tragedia, duce la arta, iar tu esti arta din cap pana-n picioare.
