Pentru moment

Mă uit, aproape înfiorător de apăsat, la curelele de pe pantalonii tăi cu un sextant agățat în partea dreaptă. Deși de obicei nu disting prea bine formele în obscuritatea selenară, de data asta parcă flacăra lămpii cu gaz are mai multă putere. Tot inspir liniștea ei și îmi dau seama cât de tăcut e oceanul în seara asta, cum abia se simte o adiere de vânt în pânze și cu greu se pot auzi câteva valuri lovindu-se de lemnul corăbiei. Ridic privirea spre pescărușul pe care îl aud deja de câteva secunde și îmi amintesc de babilonienii care credeau că luna deține un suflet și că se plimbă pe cer într-o barcă, iar stelele sunt vâslașii și în momentul ăsta mă contopesc cu ea.
-Crezi că dacă ți-aș face niște pete cu funingine, cum i-a făcut Dumnezeu lunii pentru a o feri de iubirea soarelui, aș putea oare să te iubesc și eu mai puțin? te întreb ridicându-mi picioarele pe masa de lemn din fața noastră.
Nu îmi răspunzi în timp ce îți apare pe față un zâmbet tâmp și fericit. Dispare în momentul în care dorința începe să urle, ca și cum mușchii îți ard, iar venele îți pompează acid.
-Crezi că ți-ar fi ușor să o părăsești ca să vezi ce e dincolo de lună? E singura care îți aduce liniște și furtună și liniște din nou.
-Știai că Moonlight Sonata, pe care ai pornit-o instinctiv, e la fel de adânc în sufletul meu cum sunteți voi? cum e ea vreau să spun...
-Noi nu avem aceeași valoare pentru tine. De fapt marea dragoste a unui navigator e marea.
Te întorci spre mine și te încrunți, continuând micșorarea spațiului dintre noi. Cu toate astea, arăți precum "Noaptea Înstelată" arăta pentru Van Gogh. Mereu m-am întrebat care e diferența între noi; e întrebarea care mă consumă, mă umple de vină și eventual mă înnebunește. Răspunsul a părut mereu evident pentru tine. Nu există niciun prag care să ne facă mai mari decât suma părților noastre, niciun punct de inflexiune la care să devenim vii pe deplin. Cunoști falsitatea normei? Ea e în toate. Ea e întunericul și lumina, raza de soare și furtuna. Da, ai dreptate, a fost acolo, în zâmbetele de la țărm, din iarbă, dar este și aici, acum, în durerea de pe ape. Ea e motivul pentru toate și este singurul "de ce?". Nu încerca să trăiești fără ea, te rog, pentru că așa cum întunericul nu poate stinge lumina, doar lumina poate stinge lumina. Da, iubirea e falsitatea normei.
Simt răsăritul soarelui prin geamul de la balconul garsonierei, așa cum îmi simt bătăile inimii spărgându-mi auzul. Înainte să deschid ochii complet, încă te văd îndreptându-ți sextantul către răsărit și realizez că nu simt iubire, ci devin iubire, dorindu-mi cel mai mult să fim din nou străini.
I-am deschis acum. Știi ce cred? Nimic nu va stinge lumina care ne definitivează ca fiind vii pentru că în sensul real, nu e nicio diferență între noi, doar moarte și timp.