Indiscuții 2

[...] Te prefaci că desenezi puțin niște linii paralele pe asfalt. Deși nu sunt paralele, te gândești că, oricum, nimeni nu le va măsura, așa că le lași să se prefacă paralele. Nu susțin că e rău să ne prefacem, că, până la urmă e unul din cele mai grele și necesare lucruri pe care le putem face.

   M-aș putea preface că te pun într-o lumină în care ochii ți-ar ieși verzi în poze.M-aș preface că te învăț să recunoști constelațiile pe cer de iarnă, și tu să-ți imaginezi, cu ochii închiși, o semisferă din puncte albe și negre într-o mișcare haotică, învârtindu-se în sensul acelor de ceasornic, venind spre tine, și tu să te prefaci că vei crede că este Dumnezeu. Apoi te-ai preface că nu știi cine ești, iar eu ți-aș spune că nici eu nu știu cine ești, dar știu cum ai vrea să fii: exact cum vreau și eu!

   Apoi, creierele  noastre ar elibera utopii, perfecțiuni despre idealizarea spațiului în care ne aflăm, iar eu ți-aș spune că ideal ar fii să-mi vii. N-am știut niciodată cum să te privesc, până când a făcut maică-mea o cremă dulce; dulce care îți umple gura, păstoasă, vâscoasă și pufoasă în același timp, cu mici firicele de zmeură și căpșuni prin ea. Un pic acrișoară, de culoare mov. Ca o omidă grasă. A pus-o în boluri de sticlă. Te privesc în ele. Dar ieri au mucegăit.
   Nu există “nu ma găsesc”, pentru că mă găsesc în tot. În griurile complexe găsesc culori. Am să am mereu o casă, să mă primesc înapoi, să mă iert mereu, să mă mângâi mereu și să am grijă de mine. Să-mi ofer atenție numai mie, să-mi vorbesc frumos, să-mi dau cadouri, să mă ascult și să nu mă întrerup, să râd la glumele mele, să mă întreb 'ți-a fost dor de mine?' Dar nimic din toate astea nu are sens dacă nu ai puterea să le legi de ceva. Începi să trăiești pentru superficialul din celălalt, să vă consumați unul altuia coaja, vă implicați în suprafață și vă complaceți în râsete și zâmbete de care vă aduceți aminte, căci ce trăiți voi sunt post-stări de bine. Dar bineînțeles, asta vă stă în fire.

   Trăim doar emoțiile trecutului, avem doar ce am avut, nu putem prinde ce suntem, fiind ocupați cu ce am fost. Abia aștept să se termine timpul, să încetam să pierdem binele in favoarea răului, să încetăm să ne îndoctrinăm unul altuia în creiere arta de a muri.

   Și spuneam despre reversibilitate: Ai nevoie de o găină pentru a crea un ou, și de un ou pentru a crea o găină. Îți trebuie un gând pentru a crea o lume, câteva vorbe pentru a provoca un efect, ceva bun pentru a răni, ceva rău pentru a fi mulțumit, un bătrân pentru a realiza că ești tânăr. Ai nevoie de teamă pentru a avea încredere, liniște pentru a face sunete, o pierdere până să găsești ce cauți, un gol pentru a face un munte, un drum pentru a merge nicăieri, îți trebuie una, să o ai pe alta. Ce zici? Mâine zâmbim?