neștiință

   M-am născut dându-mi seama ca nu vreau și totuși vreau, ca nu știu și totuși știu, sau cel puțin știu ce nu știu sau ce nu vreau.
   Am crescut ascunzând cine sunt și ce credeam că știu și ce nu știam de fapt. Confuzia era ceea ce mă definea, și totuși mă făcea să știu ce față a monedei vreau să pice. Am crezut că nu o să am nimic, sau chiar că motivul pentru asta este că nu merit. Valurile apelor si crestele munților mi-au spus de multe ori că nimeni nu mă poate completa, în timp ce dezamăgirea mă urmărea. Am fost captivă mult timp, dar cușca mea era în aer liber. am crezut că asta e cea mai rea trăire, să am libertatea dincolo de gratii. Gândul că știu cum e, că o văd, dar nu o am mă sufoca zilnic.
   Și apoi ai apărut tu. Știi ce s-a întâmplat? Ai venit și ai deschis cușca cu blândețea unei brize de primăvară cu miros de tei. Locul confuziei din mine a fost ocupat de albastrul tău cu aromă de pur si vocea de furtună. Când ți-am atins degetele pentru prima oară am crezut că vor rămâne fragede pe veci. M-ai luat de mână și mi-ai arătat cum să învârt constelații și să mă joc cu lumini, cum să cresc pământ, cum să fiu furtună, cum să împreștii univers. Știi ce nu știam? Să controlăm timpul, să modelăm spațiul. Asta lipsește mereu.
   În scurt timp a început haosul care nu mai era logic pentru că nu era controlat. Nu a fost niciodată. Valurile au crescut, furtuna s-a înrăutățit, stelele au început să provoace pagube, iar lumina pâlpâia și odată cu ea și persistența albastrului tău, lăsând loc confuziei.
  Îți amintești ce am făcut? Din inferioritate poate, am vrut să îl controlez crezând că pot mai bine decât tine. Te-am ținut departe, fără să văd că arsura mâinilor tale ocupa din ce în ce mai mulți milimetri pătrați. Am sfârșit prin a pierde lupta, pentru că tu îmi țineai confuzia departe, iar eu eram fără tine, și fără mine. De ce? Pentru că valurile și crestele m-au mințit, pentru ca m-am completat când te-am inhalat pe tine.
   Apoi îți amintești ce s-a întâmplat? Te-am claustrat pe tine în cușcă știind că mâinile îți sunt arse și nu poți să ieși. Eu am rămas cu lupta pierdută și fără singura ocrotire față de inexorabilul haos. Acum mă sufoc fără să mai am ce sa inspir, fără să mai simt variabilele trăirii, timpul și spațiul, fără să-mi mai vii. Tot ce îmi rămâne de făcut e să te scot de acolo, dar confuzia mă stăpânește, așa că din nou nu știu, căci libertatea mea e între gratii.