După doi ani

Doar întrebări fără răspunsuri și răspunsuri fără întrebări...
     Sau, cel mai adesea, potriviri perfecte între cele două constante, pe care nu suntem apți să le vedem din motive puerile precum vârsta. Ceea ce punctez este ignoranța față de puterea unui copil de a înțelege lumea, sau față de puterea noastră de a o înțelege atunci când ne dăm voie să fim instinctuali.
     Nu o pot pune în cuvinte mai clar decât a pus-o Antoine-Marie Roger: "Nu poți vedea bine, decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi".
Constat cu mâhnire că inima imi e claustrată în epuizarea unui șablon ce se tot lustruiește pentru a mai tăia din efectul repetiției, pentru a păstra nivelul de anxietate.
     "Dar am făcut ce trebuia!", așa e? Dar ce am făcut? Am fost puternică, am avut răbdare. Am oprit sângerarea și am cicatrizat rana și am acceptat deteriorarea permanentă, am învățat despre supraviețuire. Știi cum e? e ca atunci când te îneci, dar nu mori.
     Acum, că te-ai întors în atmosferă, cu picături de Solaris în păr, cu voce de martie si respirație de "există un timp de schimbare", spune-mi cum a fost șederea pe lună. Ai navigat în jurul soarelui? Ai ieșit din calea Lactee? Ai văzut că toate luminile sunt stinse și că raiul e supraestimat? Ai căzut de pe o stea căzătoare? Și... ți-a fost dor de mine cât timp te căutai pe tine acolo?
     Un alt mod perfect de a pune în cuvinte realitatea e tot o adersare către instinctul nostru, desigur, capodoperă realizată de Margery Williams care spune cam așa: "Real nu este felul în care ești făcut, este un lucru ce ți se întâmplă." Mai departe, explicația perfect pertinentă este că dacă cineva te iubește pentru muultă multă vreme, atunci devii real. Adevărul este că uneori doare, dar când ești real nu te deranjează să fii rănit. Mai explicit, procesul nu are loc dintr-o dată, ci e ca o transformare care durează, motiv pentru care nu li se întâmplă prea des celor ce se rup ușor sau trebuie ținuți cu grijă (vorbind de jucării). "În general, când devii Real, cam toată blănița ți-a fost mângâiată până a căzut, iar ochii îți cad și încheieturile te lasă. Ești uzat." Explicația și mai frumoasă este aferentă acestor cuvinte și este aceea că atunci când ești real, nu poți fi urât decât pentru oamenii care nu înțeleg. Mai departe, odată real, nu mai poți deveni ireal. E pentru totdeauna.
     Acum, că te-ai întors în atmosferă, mi-e teamă că o să mă privești ca pe "plain Jane" care nu a ancorat niciodată pentru că i-a fost prea frică să zboare. Dar spune-mi dacă vântul ți-a măturat picioarele. Ai avut ocazia de a dansa de-a lungul întregii lumini a zilei? Te-a dat pe spate lumea asta? A fost tot ceea ce voiai să găsești? Și... ți-a fost dor de mine cât timp te căutai pe tine?
     Pe lângă două perspective adresate instinctului din noi sub forma unor cărți pentru copii, o alta foarte elocventă mi se pare cea a lui Miguel de Cervantes Saavedra, expusă prin Don Quijote și sugerează că nimeni nu știe unde zace nebunia când viața însăși pare lunatică. Poate că e o nebunie să fii prea practic, sau poate să te predai viselor, dar punctează că cea mai mare nebunie este aceea de a vedea viața așa cum e, nu cum ar putea fi.
     Îți poți imagina o lume fără iubire, mândrie, cafea? prietenul ce îți ia mereu apărarea, chiar și când știu că nu ai dreptate? Îți poți imagina o lume fără prima atingere, fără conversații la telefon de 5 ore, cea mai verde iarbă pe care ai stat și fără mine? Și... te simți singur căutându-te pe tine acolo?
     Revenind la rana cicatrizată (Problema cu cicatricile e aceeași ca în monologul despre valuri și epave), cel mai înalt nivel de apropiere, de intimitate, nu a fost seara în care ne-am dat jos hainele, ci cand ai fost martor la cele mai detestabile părți din mine, cum mi-am dezvăluit ușor fiecare imperfecțiune în fața ta, ca pe o cicatrice și în ciuda acestui fapt, tot m-ai iubit mai mult. Totuși, tocmai ce am spus, să fii iubit poate să doară așa cum doare să fii real. Într-un final, despre asta e viața, nu? La drept vorbind, e opusul de neimaginat?

Cicatrici

   Deși nu sunt bătrână, pot afirma faptul că am supraviețuit, dar oameni pe care i-am cunoscut și i-am iubit nu au făcut-o.
   Aș vrea să pot spune că te obișnuiești cu moartea ca fiind parte din experiența noastră aici, dar nu e așa. Nu vreau sa mă obișnuiesc. 
   "Cicatricile sunt testament pentru viață. Dacă cicatricea e adâncă, așa a fost și iubirea. Așa să fie." Ce-i drept, țesutul cicatrizat e mai puternic decât ar fi putut fi originalul.

   As for grief, întotdeauna se va compara cu valurile. Când corabia este distrusă inițial, te îneci, cu ruine peste tot. Tot ceea ce plutește în jurul tău îți amitește de frumusețea și splendoarea corabiei ce nu mai e. Tot ce poți să faci este să plutești. Găsești câteva rămășițe ale ruinelor și te agăți pentru o vreme. Poate este un lucru fizic, poate o amintire fericită, o fotografie, sau poate este o altă persoană care plutește și ea. În timpul ăsta, tot ce poți face este să plutești. Rămâi în viață.
   La început, valurile sunt de 70 de metri și se spulberă peste tine fără milă, la diferențe de 10 secunde, nu-ți dau timp să prinzi o răsuflare. Tot ce faci este să te ții bine și să plutești. După un timp, poate săptămâni sau poate luni, vei observa că valurile încă au 40 de metri, dar apar la mai mari distanțe de timp, iar atunci când vin încă te spulberă și te șterg. Totuși, între ele poți respira, poți funcționa. Nu știi niciodată ce o să pornească durerea: poate fi un cântec, o fotografie, o intersecție de străzi, un răsărit sau mirosul de brad, poate fi orice... și valurile se prăbușesc. Între valuri, există viață.
   Undeva pe traseu, fiind diferit pentru fiecare, afli că valurile au doar 24 de metri, sau chiar 15, și deși încă vin, distantanțele între ele sunt mai mari, chiar le poți vedea venind: o aniversare, o zi specială, Crăciunul sau o plimbare prin parcul "Dimitrie Ghica". De cele mai multe ori le poți vedea venind și te pregătești pentru ca atunci când se revarsă peste tine știi că într-un fel anume, vei reuși, din nou, să ieși la suprafață: ud leoarcă, scupiând, încă agățat de un rest din epavă, dar vei ieși.
   Valurile nu se opresc niciodată, dar într-un anume fel, nu vrei să se oprească, vrei doar să înveți să le faci față. Vor veni și altele, le vei supraviețui și lor.
   Amintește-ți că dacă încă respiri, tu ești norocosul.

"Dacă ești norocos, vei avea multe cicatrici din multe iubiri. Și multe epave."

Povești

   E o noapte târzie și răcoroasă de final de toamnă, iar luna e mare și albastră, atât de mare că parcă mă pot agăța de ea cu un lasou. Focul cel ce-ți dă contur arde necontenit și aproape vulgar în aparenta acoperire a pădurii dulci si dese. Perechile de ochi îți urmăresc dansul, la fel cum o fac și frunzele colorate în caramel, ce se rotesc în jurul tău formând o scară spiralată până să se lovească de pământ, simțindu-se acasă, între lumină și întuneric, în tristețea cântecului tău. 

   Cânți despre unul dintre cele 7 inele de aur pe care le porți, unul ce are însemnul Capricornului. Povestești cum constelația se desfășoară în acea regiune a cerului cunoscută ca "marea", iar Capra de Mare povestește despre Lorelei, tronul ei din lipitori și ochii ei de aur din care ei spun că ai inelul, iar vocea ei cu care făcea vântul să plângă și mulți bărbați să moară este acum în mâinile tale, pe lăuta ta, așa faci valurile să ți se încline.

   Mă opresc din respirat când accept iar că sunt înfășurată pe degetele tale ca un șirag de mărgele pe care nu îl vezi, pentru că mâinile îți sunt goale, ai nevoie de ele pentru a ciopli povești în lemn și a crea amintiri în alb și negru. Sulfetele care îți ascultă muzica devin casante și se spulberă, ochii ce îți privesc părul buclat și cicatricile, cu toții văd dincolo de asta cât timp îi faci să se simtă vii.

   Mă uit în tine și văd lumea întreagă, văd zece povești diferite pornite de la aceeași notă, toate cu fir narativ diferit. Văd de ce ești Neînsângeratul și de ce ești atât de iubit și urât. Valsul tău își atinge ultimele note, demolând pentru mult timp revenirea la realitate a celor ce te înconjoară. Te uiți la mine ca și cum viața ta depinde de asta. Inima mea începe să fugă. O să alerge până nu va mai putea, iar apoi va alerga mai mult. Lași lăuta în cutie și te îndrepți spre mine. Ești luminat deopotrivă de foc, lună și privirile celor din jur. Inelele îți sunt reci atunci cand îmi atingi umărul. Văd că îmi vorbești, dar nu am o reacție. Niciodată nu mi-a fost greu să vorbesc. Chiar dimpotrivă, uneori spun prea ușor ce am în minte și lucrurile o iau razna din cauza asta. Și totuși, aici în fața ta, sunt prea năucită să mai scot o vorbă. Nu aș putea spune ceva care să aibă sens nici dacă viața mea ar depinde de asta. Mă simt de parcă stau în fața lui Solaris al lui Lem.

   Salvarea mea apare la timp, ca întotdeauna, și se numește alarmă. Încă e întuneric, așa că lumina lunii îți ține vie imaginea de lângă foc. Știu că fiecare dintre cele zece povești este improbabilă, dar cine mai știe asta?

Pentru moment

Mă uit, aproape înfiorător de apăsat, la curelele de pe pantalonii tăi cu un sextant agățat în partea dreaptă. Deși de obicei nu disting prea bine formele în obscuritatea selenară, de data asta parcă flacăra lămpii cu gaz are mai multă putere. Tot inspir liniștea ei și îmi dau seama cât de tăcut e oceanul în seara asta, cum abia se simte o adiere de vânt în pânze și cu greu se pot auzi câteva valuri lovindu-se de lemnul corăbiei. Ridic privirea spre pescărușul pe care îl aud deja de câteva secunde și îmi amintesc de babilonienii care credeau că luna deține un suflet și că se plimbă pe cer într-o barcă, iar stelele sunt vâslașii și în momentul ăsta mă contopesc cu ea.
-Crezi că dacă ți-aș face niște pete cu funingine, cum i-a făcut Dumnezeu lunii pentru a o feri de iubirea soarelui, aș putea oare să te iubesc și eu mai puțin? te întreb ridicându-mi picioarele pe masa de lemn din fața noastră.
Nu îmi răspunzi în timp ce îți apare pe față un zâmbet tâmp și fericit. Dispare în momentul în care dorința începe să urle, ca și cum mușchii îți ard, iar venele îți pompează acid.
-Crezi că ți-ar fi ușor să o părăsești ca să vezi ce e dincolo de lună? E singura care îți aduce liniște și furtună și liniște din nou.
-Știai că Moonlight Sonata, pe care ai pornit-o instinctiv, e la fel de adânc în sufletul meu cum sunteți voi? cum e ea vreau să spun...
-Noi nu avem aceeași valoare pentru tine. De fapt marea dragoste a unui navigator e marea.
Te întorci spre mine și te încrunți, continuând micșorarea spațiului dintre noi. Cu toate astea, arăți precum "Noaptea Înstelată" arăta pentru Van Gogh. Mereu m-am întrebat care e diferența între noi; e întrebarea care mă consumă, mă umple de vină și eventual mă înnebunește. Răspunsul a părut mereu evident pentru tine. Nu există niciun prag care să ne facă mai mari decât suma părților noastre, niciun punct de inflexiune la care să devenim vii pe deplin. Cunoști falsitatea normei? Ea e în toate. Ea e întunericul și lumina, raza de soare și furtuna. Da, ai dreptate, a fost acolo, în zâmbetele de la țărm, din iarbă, dar este și aici, acum, în durerea de pe ape. Ea e motivul pentru toate și este singurul "de ce?". Nu încerca să trăiești fără ea, te rog, pentru că așa cum întunericul nu poate stinge lumina, doar lumina poate stinge lumina. Da, iubirea e falsitatea normei.
Simt răsăritul soarelui prin geamul de la balconul garsonierei, așa cum îmi simt bătăile inimii spărgându-mi auzul. Înainte să deschid ochii complet, încă te văd îndreptându-ți sextantul către răsărit și realizez că nu simt iubire, ci devin iubire, dorindu-mi cel mai mult să fim din nou străini.
I-am deschis acum. Știi ce cred? Nimic nu va stinge lumina care ne definitivează ca fiind vii pentru că în sensul real, nu e nicio diferență între noi, doar moarte și timp.

"Unde începe neliniștea? Trupu-ți este cald, dar tremuri. Ești sătul, dar foamea te sfâșie. Iubirea a trecut prin viața ta, dar dorurile încă-ți poartă sufletul pe coclauri. Și ca și cum toate astea n-ar fi de ajuns, mai e și timpul, ticălosul timp."

Indiscuții 2

[...] Te prefaci că desenezi puțin niște linii paralele pe asfalt. Deși nu sunt paralele, te gândești că, oricum, nimeni nu le va măsura, așa că le lași să se prefacă paralele. Nu susțin că e rău să ne prefacem, că, până la urmă e unul din cele mai grele și necesare lucruri pe care le putem face.

   M-aș putea preface că te pun într-o lumină în care ochii ți-ar ieși verzi în poze.M-aș preface că te învăț să recunoști constelațiile pe cer de iarnă, și tu să-ți imaginezi, cu ochii închiși, o semisferă din puncte albe și negre într-o mișcare haotică, învârtindu-se în sensul acelor de ceasornic, venind spre tine, și tu să te prefaci că vei crede că este Dumnezeu. Apoi te-ai preface că nu știi cine ești, iar eu ți-aș spune că nici eu nu știu cine ești, dar știu cum ai vrea să fii: exact cum vreau și eu!

   Apoi, creierele  noastre ar elibera utopii, perfecțiuni despre idealizarea spațiului în care ne aflăm, iar eu ți-aș spune că ideal ar fii să-mi vii. N-am știut niciodată cum să te privesc, până când a făcut maică-mea o cremă dulce; dulce care îți umple gura, păstoasă, vâscoasă și pufoasă în același timp, cu mici firicele de zmeură și căpșuni prin ea. Un pic acrișoară, de culoare mov. Ca o omidă grasă. A pus-o în boluri de sticlă. Te privesc în ele. Dar ieri au mucegăit.
   Nu există “nu ma găsesc”, pentru că mă găsesc în tot. În griurile complexe găsesc culori. Am să am mereu o casă, să mă primesc înapoi, să mă iert mereu, să mă mângâi mereu și să am grijă de mine. Să-mi ofer atenție numai mie, să-mi vorbesc frumos, să-mi dau cadouri, să mă ascult și să nu mă întrerup, să râd la glumele mele, să mă întreb 'ți-a fost dor de mine?' Dar nimic din toate astea nu are sens dacă nu ai puterea să le legi de ceva. Începi să trăiești pentru superficialul din celălalt, să vă consumați unul altuia coaja, vă implicați în suprafață și vă complaceți în râsete și zâmbete de care vă aduceți aminte, căci ce trăiți voi sunt post-stări de bine. Dar bineînțeles, asta vă stă în fire.

   Trăim doar emoțiile trecutului, avem doar ce am avut, nu putem prinde ce suntem, fiind ocupați cu ce am fost. Abia aștept să se termine timpul, să încetam să pierdem binele in favoarea răului, să încetăm să ne îndoctrinăm unul altuia în creiere arta de a muri.

   Și spuneam despre reversibilitate: Ai nevoie de o găină pentru a crea un ou, și de un ou pentru a crea o găină. Îți trebuie un gând pentru a crea o lume, câteva vorbe pentru a provoca un efect, ceva bun pentru a răni, ceva rău pentru a fi mulțumit, un bătrân pentru a realiza că ești tânăr. Ai nevoie de teamă pentru a avea încredere, liniște pentru a face sunete, o pierdere până să găsești ce cauți, un gol pentru a face un munte, un drum pentru a merge nicăieri, îți trebuie una, să o ai pe alta. Ce zici? Mâine zâmbim?

neștiință

   M-am născut dându-mi seama ca nu vreau și totuși vreau, ca nu știu și totuși știu, sau cel puțin știu ce nu știu sau ce nu vreau.
   Am crescut ascunzând cine sunt și ce credeam că știu și ce nu știam de fapt. Confuzia era ceea ce mă definea, și totuși mă făcea să știu ce față a monedei vreau să pice. Am crezut că nu o să am nimic, sau chiar că motivul pentru asta este că nu merit. Valurile apelor si crestele munților mi-au spus de multe ori că nimeni nu mă poate completa, în timp ce dezamăgirea mă urmărea. Am fost captivă mult timp, dar cușca mea era în aer liber. am crezut că asta e cea mai rea trăire, să am libertatea dincolo de gratii. Gândul că știu cum e, că o văd, dar nu o am mă sufoca zilnic.
   Și apoi ai apărut tu. Știi ce s-a întâmplat? Ai venit și ai deschis cușca cu blândețea unei brize de primăvară cu miros de tei. Locul confuziei din mine a fost ocupat de albastrul tău cu aromă de pur si vocea de furtună. Când ți-am atins degetele pentru prima oară am crezut că vor rămâne fragede pe veci. M-ai luat de mână și mi-ai arătat cum să învârt constelații și să mă joc cu lumini, cum să cresc pământ, cum să fiu furtună, cum să împreștii univers. Știi ce nu știam? Să controlăm timpul, să modelăm spațiul. Asta lipsește mereu.
   În scurt timp a început haosul care nu mai era logic pentru că nu era controlat. Nu a fost niciodată. Valurile au crescut, furtuna s-a înrăutățit, stelele au început să provoace pagube, iar lumina pâlpâia și odată cu ea și persistența albastrului tău, lăsând loc confuziei.
  Îți amintești ce am făcut? Din inferioritate poate, am vrut să îl controlez crezând că pot mai bine decât tine. Te-am ținut departe, fără să văd că arsura mâinilor tale ocupa din ce în ce mai mulți milimetri pătrați. Am sfârșit prin a pierde lupta, pentru că tu îmi țineai confuzia departe, iar eu eram fără tine, și fără mine. De ce? Pentru că valurile și crestele m-au mințit, pentru ca m-am completat când te-am inhalat pe tine.
   Apoi îți amintești ce s-a întâmplat? Te-am claustrat pe tine în cușcă știind că mâinile îți sunt arse și nu poți să ieși. Eu am rămas cu lupta pierdută și fără singura ocrotire față de inexorabilul haos. Acum mă sufoc fără să mai am ce sa inspir, fără să mai simt variabilele trăirii, timpul și spațiul, fără să-mi mai vii. Tot ce îmi rămâne de făcut e să te scot de acolo, dar confuzia mă stăpânește, așa că din nou nu știu, căci libertatea mea e între gratii.

Timp

   Se pare ca ploua din nou, ceea ce e normal pentru perioada asta a anului. Nu stiu de ce, dar cred ca anul a ramas cu o luna in urma. E decalat. Cafeaua tarzie facuta pe la ora doua inca imi incalzeste mainile cat timp ma uit cum iti e pompat sange in vena de pe gat in a doua parte a mecanismului circulator pe "losing my religion". Mereu m-am gandit ca indigoul venei aleia nu da bine pe pielea ta de ceara. Incerc sa inteleg de ce timpul incepe sa-si faca efectul. Uite, pana si frunzele astea care tot cad simt prezenta lui. Poate mi se pare.

   Dimineata e frumoasa. E una din imaginile mele preferate cea in care lumina reflectata in zapada aproape ca iti scoate ochii de pe fata, asa incat sa ii vad doar pe ei. Evident, din nou nu imi place muzica pe care o asculti si jocurile pe care le joci; cu atat mai putin imi place faptul ca cititul te adoarme, dar imi place cum esti frig. Sigur, esti socat din nou cand vezi pe pervaz doi gugustiuci ce isi baga ciocul in zapada in ritm de "Use somebody" si intarzii cu bagajele alea. Nu stiu cum, dar tot din cauza mea intarziem la gara, dar macar nu mai stam asa mult inghetand.

   Seara e mai bine pentru ca singurul lucru care ma face sa cred ca merita trecerea ghioceilor este inflorirea magnoliilor si a ciresilor. Ne uitam cum urca luna si cum cerul senin lasa loc puzderiei de stele de care sunt indragostita de cand ma stiu; sunt mai grozave decat tine, dar stii tu... te multumesti cu ce primesti. Strambi din nas in timp ce razi cand ma auzi spunand asta. Cum era de asteptat, starea de "compot" e pe duca, dar pe fundalul mintii noastre inca se aude remixul ala al lui Gary Jules, ca astia suntem. E mult mai bine cand poti sa stai in gara fara sa simti cum coastele stranse de frig iti perforeaza plamanii, dar ce stiu eu... cel putin vad florile de cires.

   In dimineata asta e prea cald. Termometrul aproape ca se chinuie sa tina in el temperatura si parca gura nu iti mai tace de atata vaicareala. Suntem de acord ca nimanui nu ii place nisipul in incaltaminte, asa ca aleg sa vad rasaritul asta de la 2000m inaltime. Picioarele ce ni se pleaca spre prapastie sunt si ele bucuroase. Sigur, cand inchidem ochii ne canta pe fundal "little talks". Ce sa mai? avem tot de doua zile, am gresit cand am crezut ca timpul are efect pe oameni ca noi. 

   Seara urmatoare e diferita. In casa sunt eu si neputinta mea de ma concentra la ce am de facut. Poate e din cauza playlistului. Poate pentru ca azi par mai batrana; am mai multe fire albe si putin timp pana la deadline. Incep din nou sa cred ca timpul isi face treaba. 

where does the good go

   E iarna, ca de obicei in sufletul meu; sa spunem ca maretia ei consta in stratul de alb pe care ni-l aduce, in incarcatura de materiale ce ne acopera pielea si in caldura degajata de corpul nostru atunci cand deschidem gura. Esti cu mine.

 - Ce crezi despre infinit? ma intrebi in timp ce privirea iti cade pe incaltamintea mea uda

 - Asta e infinitul, iti spun in timp ce iti ridic capul spre cer.

 - Ce vrei sa spui? 

 - E simplu. Asta e dovada infinitului. Cerul senin al noptii tarzii pe timp de iarna, atunci cand nu mai pare ars si ravasind cenusa. 

 - Stele?

 - Spatiile dintre ele. Spatii negre, vesnice, in care vezi ce nu ti-e permis sa ai vreodata. Limitare si infinit simultan.

 - Xibalba? Iad sau Paradis?

 - Ce zici de Purgatoriu?

 - Nu inteleg.

 - Tu nu intelegi nimic. Nu e Paradis, e doar intrarea spre cealalta lume, "place of fear".

 - Nu e ciudat ca vesnicia e o constelatie pe moarte? De ce nu ii spui, simplu, Orion?

 - Pentru ca nu ar mai fi o metafora

 - Nu traim o metafora. Traim ceva real. 

 - Traim o incercare pentru vesnicie. Singurul lucru ce ne da de inteles asta e ceea ce exista dincolo de stratul asta de gaz, ceea ce poti vedea doar in puritatea suprema. 

 - Crezi ca puritatea e vesnicie?

 - Cred ca bunatatea si curiozitatea sunt primii pasi spre ea. Cred ca puritatea e subestimata.

Respiratia ti se ingreuneaza, la fel si mobilitatea mainilor rosii si inghetate. Ochii tai striga "durere". Ai vrea sa iti frang inima, caci simti ca doar prin autoflagelare poti sa traiesti, sa iti tragi fiecare respiratie. Vrei sa pleci, asa ca ma ridic cu greu din cauza degetelor inghetate. Privesc cristalele de zapada de pe crengile copacilor si pe pamant, sub noi, scoase in evidenta de razele de luna. Realizez ca luna nu e nici pe departe la fel frumoasa pe cat crezi tu ca e, nu e la fel de frumoasa ca teama ta ca as putea sa nu-ti frang inima, sa nu iti alimentez durerea. 

 - Sa mergem!, iti spun ragusita.

 - As vrea sa nu te pierd, imi spui mintind.

   Iti privesc ochii si ma simt pregatita de moarte, pregatita sa traversez Calea Lactee in drumul meu spre Xibalba, pregatita sa imi metin aceasta pozitie a mintii pentru zilele ce vor urma, pentru zilele in care nu voi fi asa cum te astepti sa fiu, cele in care nu iti voi frange inima, caci vesnicia nu se termina niciodata, si nu efemeritate e ceea ce vreau.

   Te privesc si iti vad interiorul. impulsurile electrice ce iti fac inima sa pompeze sange in mainile-ti rosii. Esti fara margini, te vreau cu mine. Iti raspund:

 - O sa fiu aici, deasupra ta, pentru vesnicie.

despre

   Fericirea nu e niciodata ceva ce poate fi descris. Solemnitatea cu care rostesti cuvantul "iubesc" lasa de dorit. Forta dintre cuvintele "te" si "iubesc" actioneaza ca un perpetuum mobile asupra lor, astfel incat uiti ce spui.

   Cuvintele ies din gura ta si te intrebi de ce. De ce?

   Pentru ca ti-a scapat; indiferent de vointa ta, da, s-a intamplat, ti-a scapat. Te incordezi pentru ca nu poti crede ca o punere in cuvinte a unui sentiment atat de mare si-a facut loc printre dintii tai, printre buzele tale si a iesit afara odata cu vibratia corzilor vocale. Orgoliul tau e sfasiat si simti ca demnitatea ti-e pierduta pentru totdeauna. Te gandesti de ce ti s-a intamplat asta tocmai tie.

   Poate e din cauza faptului ca sunetul ploii ce pare a fi o galeata cu apa aruncata pe pervazul geamului din camera in care stati te-a facut sa ai fiori... poate joaca vitezelor luminii si a sunetului ce creeaza zgomote si lumini, conturand furtuna, te-a facut sa vrei sa iti imprimi mirosul lui pe toate hainele. poate... cine stie? zilele petrecute la tara acum cateva saptamani, cu talpile goale in pamantul reavan, razele soarelui intrate printre crengile brazilor din curte, cafeaua bauta prea dimineata impreuna si chiar glumele pe tema ochelarilor tai de soare te-au facut sa te gandesti ca poate ai vrea sa ii faci un portret intr-o zi...

   Poate groaza ce te apuca atunci cand simti ca o alta i-ar putea capta privirea te face sa porti fusta, chiar daca mereu ti s-a parut inutila; poate fi sentimentul ca te transformi intr-un muson cand degetele lui nu-ti mai ating talia, nici conturul fetei, nici macar mana... poate fi momentul in care tu spargi totul prin casa si plangi dintr-un sentiment de nervozitate accentuat si el doar sta si te priveste, incercand sa iti arate linistea adanca din sufletul lui din privire, si tu te calmezi si incepi sa razi... asta te transforma intr-o fiara; poate fi chiar sentimentul pe care-l ai cand il vezi tacut si apatic si tu nu stii de ce... acel crunt sentiment de tristete si singuratate ce ti se fixeaza intre emisferele cerebrale... 

   Pot fi nenumarate motive, dar probabil scancitul tau chinuit al "celor doua cuvinte" aproape tusite se datoreaza sentimentului de "aproape fericire" pe care il simti in acel moment, caracterizat prin faptul ca ai vrea ca timpul sa ramana exact in punctul in care e acolo, ca privirea lui insotita de zambet sa nu se schimbe nicicand. Stii ce simti? pozitia ciudata pe care ai luat-o la masa din bucatarie nu a fost vreodata mai confortabila si nu ti-ai dorit niciodata mai mult ca o tigara sa nu se termine. nu ai vrea ca alte maini sa te atinga, alte priviri sa te devoreze, nici nu iti imaginezi cum ar arata pe pielea ta alte urme de saruturi... e momentul perfect dupa indelungi asteptari. Esti fericita pentru ca iubesti!

ofilire

Cutia asta e goala. Cutia asta e mare.
Mergem pe strada, vezi un ghiocel iesit din zapada si te gandesti sa il rupi.
Te uiti la mine si la el. Eu ma uit la tine si astept. Nu se intampla nimic. Il bagi in buzunar si mergem mai departe.
Am in mine o dorinta arzatoare de a micsora distanta dintre mainile noastre, de a te face sa iti scoti incheietura din buzunar si barbia si gura din fular... imi doresc sa spui macar un cuvant.
Ajungem langa lac. E inghetat. Te pui jos, in zapada, cu picioarele incrucisate. Iti scoti mainile din buzunar si odata cu ele si ghiocelul strivit. Nu ai manusi.
Iti aprinzi o tigara cu al treilea chibrit. Te uiti la reflexia stelelor in lacul inghetat.
Ma pun langa tine, iti iau floarea din mana si o bag la mine in buzunar. Te privesc. Imi spui: "E nebuneste sa crezi in lucruri mici." Imi e frig.
Stingi tigara la jumatate, te ridici si incepi sa alergi pe lac.
Te intorci si ma prinzi de mana, ma tragi pe lac. Imi e frica. Ne trantim pe el, cu fata in sus; ne uitam la stele.
Imi spui: "E totusi greu.". Ma apropii de tine. Ma ridic si te privesc. Luna te face sa stralucesti. Te sarut. Ma indepartezi si iti tragi fularul, Te ridici si pleci.
Eu raman pe gheata si imi da o lacrima. Te urci in masina si pornesti motorul.
Ma ridic si alerg dupa tine.
Masina pleaca. Eu cad si incep sa plang. Motorul se opreste. Te dai jos, alergi pana la mine, te pui in genunchi si ma iei in brate. Ma strangi, incepi sa plangi.
Lacrimile iti curg pe obrajii mei odata cu ale mele. Barba ta imi zgarie pelea, iar mainile tale aproape ca imi rup oasele. Ma strangi in brate si plangi... continui sa respiri greu si sa ma rogi sa te iert... sa te golesti, sa te descarci, sa renasti. Ma opresc, te privesc. Ne urcam in remorca masinii, luam o patura si ne invelim.
Rasare soarele. Cateva vrabiute pierdute ciripesc si inecp sa se miste, scuturand zapada de pe cateva ramuri. Totul incepe sa sclipeasca in razele de lumina. Te privesc, mi te doresc. Ma mai uit odata la soare si imi dau seama ca trebuie sa plec.
Pornesc camioneta. Ma uit in spate. Nu mai esti. Ma intorc la spital. Nu le spun ca m-am intalnit iar cu tine, altfel nu as mai scapa de aici. Oricum nu mai scap, nebunia nu se vindeca. Ei spun ca sunt schizofrenica, noi stim ca nu e asa.
Astept noaptea. Am gasit un ghiocel ofilit in buzunar. Imi aminteste de tine. Sper ca diseara sa mergem la lac, nu am mai fost de mult timp.

cuvinte zburatoare

   Tu n-ai suflet, tu esti un suflet, ai un corp. Ai grija de el, de tine! 

   Nu intelegi ca totul tine de tine? daca invingi, esti tu! daca pierzi, esti tu! Nu te poti ascunde... Nimic nu e dupa altii. Inconstienti, poate (incercand sa ne gasim o scuza), renuntam la noi, la "cum ne e felul" si incepem sa fim un fel de vanzatori ale principiilor care se vand deja. Nu si-a dat nimeni seama cat de buni suntem la publicitate? La fel de buni precum suntem si psihologi... 

   Evident ca vei fi criticat... mereu esti. Si atunci ce ramane de facut? Sa nu spui nimic, sa nu faci nimic, sa nu fii nimic... ai si tu dreptatea ta.

   Te sorb ca pe cafeaua dulce dimineata dintr-o cana frumos decorata de fiecare data cand te vad. Bradul din sufragerie nu e nici pe de parte la fel de luminos ca si zambetul tau. Suflul tau peste suvita aia ce iti acopera ochii e adorabil. Stii ce vreau? ce vrem cu totii... nebunie, pace, Iad si Paradis, ploaie si umbrela, o promisiune pe care sa ti-o poti tine. 

   "Doar un lucru", spune ea ridicandu-si privirea: "Vreau sa iti amintesti de mine. Daca tu iti amintesti, atunci nu imi pasa daca toti ceilalti uita".

   Stii ce-i asta? evidenta vesniciei. Problema e ca noi credem ca avem timp... Am avea, daca nu am fi sadici si ne-am uita la ceas, daca nu am fi suficient de naivi incat sa fim singurii ce masoara timpul, suficient de curajosi incat sa facem fiinta umana sa sufere o teama paralizanta pe care nicio alta creatura nu o mai indura: teama de a ramane fara timp.

   De teama, incepi sa vorbesti mai mult; de fapt, cu cat spui mai multe, cu atat cuvintele inseamna mai putin. Si atunci te intrebi daca ai cu adevarat vreo valoare. Da, ai! stii care e? Aia pe care o ascunzi de dragul Slujbei de "vanzator de principii" (ale altora, ce-i drept). 

   Stii ce-i cert? ca nu as renunta la asta, la tine, pentru nimic in lume; pentru ca ador tragedia, duce la arta, iar tu esti arta din cap pana-n picioare. 

II

crezi ca tot ce straluceste e aur?  crezi ca totul se rezolva din cuvinte? sau... crezi ca esti fericit? Felicitari!
este un sentiment pe care il am cand ma uit in interiorul meu, un teribil sentiment ca totul sta pe loc. Stii ceva? nu sta! totusi, am obisit, m-ati obosit. De ce nu sunteti fericiti? de ce nu sunt o nota muzicala? De ce niciodata nu coincid dorintele creierului cu cele ale sufletului? de ce ai vrea sa te limitezi si mai mult impunandu-ti un principiu in care sa crezi? suntem limitati prin esenta. De ce nu suntem vesnici?
Esti ranit? si eu sunt. esti in flacari? si eu sunt.
Cineva a spus o replica inteligenta: " >> nimeni nu a iubit cat am iubit eu. nimeni nu a simtit cum am simtit eu.<< cu totii spunem asta. cu totii avem dreptate". Oamenii sunt in multe feluri, la fel ca si ce e in ei.

F 1377

E un joc, asa-i? 

M-am  saturat de jocurile tale tampite! spune-mi odata ca ma iubesti! 

Tot ce faci e sa-mi spui ca sunt cel mai oribil lucru care ti s-a intamplat, ca ai vrut sa ma faci sa fiu mizerabila, exact ca tine, si ca ai reusit?

Si ce daca ai reusit? Eu am facut dragoste cu tine! 

Si acum ce faci? Doar ma lasi balta? Vino inapoi si spune-mi! Iubeste-ma! Ia-ma in brate si saruta-ma!

Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi, odata in toti acesti ani! spune-mi adevarul!

Imi spui ca cineva ca tine nu e facut sa stea intr-un loc si ca trebuie sa te misti, ca cerul este limita; apoi te indoiesti de asta. Vrei cumva sa te sinucizi?

Nu. Vezi ca te ploua. Bine, te las sa pleci.

Apoi vii la mine, ma strangi, ma strivesti, ma bagi in interiorul tau, traiesc in tine, prin tine.

Ramanem asa pana maine, apoi mori si ma lasi singura; tocmai cand recunoscusei...

Atat de aproape...

dor

I-a facut sufletul faramite. Sange din sangele ei... a distrus-o.

E fragila, e vulnerabila. O iubeste mult, dar ea a distrus-o. "Pulberea e mai consistenta decat tine", i-am spus. Si nu-mi raspunde. 

Cum a putut... ? Aproape ca nu o mai vad. A cazut din lumea ei. Inca isi mai aminteste. Ploua rau afara, s-au ascuns sub prelungirea unui acoperis. Erau ude, se priveau in ochi; vorbeau despre bretoane. Si-au aprins primele tigari si, odata cu ele, si un foc. (parca asa mi-a povestit) Radeau; ploaia le stingea tigarile. Focul lor se hranea cu ploaie. In scurt timp au intrat intr-o padure; erau sus, sus de tot. Padurea era sus... deasupra tuturor. Focul era cu ele, crestea.  

"O femeie stie intotdeauna cand o privesti si vezi pe altcineva", imi spune ea. 

Ma uit ciudat. Tind sa o compatimesc.

"nu am simtit asta niciodata", continua.

Ele erau barbati, erau femei. Erau cosmonauti, ventrilogi, tamplari, bucatarese, spalatori de masini, ingrijitori la azile de batrani, cofetari, maturatori, prostituate, vidanjori, gunoieri REBU manipulanti/manipulatori de tramvaie, ingrijitori la gradini zoologice, zidari, femei de serviciu, pesti, cosari, punatori de capace la tuburile de pasta de dinti, decojitori de banane, scotatori de samburi de struguri, filozo(so)fi, croitorese, muncitori pe santier, scafandri, violatori in serie, reparatori la cablu, pizzari, observatori NASA, sclavi ai lu' Gigi, facatori de dreaduri, staruri pop, desenatori de portrete prin parcuri, clowni, fizicieni si chimisti, castigatori ai premiului Nobel pentru pace, serenitate si tranchilitate, cei mai mari artisti retro ai secolului 21, spalatori de parbrize la semafoare, muritori de foame, casierite in supermarketuri si nu in ultimul rand, SuperMani. Erau tot.

Si s-a dus. Focul ala... e rece; a incendiat padurea si ea a cazut. Acum nu o mai vad, cred ca a murit cand s-a dat pe ea toata unei persoane. Oricum, si daca ar fi vie, ar fi neintreaga. Mai bine sa fie moarta. Sper ca nu sunt amandoua.

Mi-e dor de ele.

lasitate

E ceata. Abia ma vad.
 Abia te vad.
Se vede asa departe un felinar...
"Du-ma acasa!", iti spun.
Imi vorbesti de oboseala...
E si noapte. Auzim cainii cum miauna. Ceva miroase inchis in atmosfera.
E tarziu si e intuneric si e si ceata, asa ca nu pot sa vad unde e inelul ce tocmai mi-a cazut de pe deget.
"ce ti-a cazut?", ma intrebi.
Iti vorbesc de oboseala, ca halucinezi.
Ajungem la mine. Suntem in fata usii.
"Mai stai putin!", iti spun.
"Vreau portocale!", te smiorcai.
"mereu am portocale", raspund.
"Stiu."
spui.
Ochii-ti stralucesc. Zambesti, te incrunti, iti inclestezi maxilarul.
Parul umed ti se usuca si arata urat. Esti dragut asa, umed.
Oftezi, esti incordat.
Curat o portocala si iti dau o felie, dar iei doua.
Iti zambesc; nu imi raspunzi. Ma apropii de tine, imi lipesc nasul de al tau si fruntea si mainile de fata ta si respiratia de a ta si sufletul meu ti-l dau tie.
Privesti in jos, ma eviti. Sunt inca langa tine.
Imi lipesc obrazul de urechea ta rece si umeda.
Pielea ta care se zbarleste imi zgarie lobul urechii si imi ceste temperatura.
Ma prinzi de incheieturi si ma impingi.
"Nu pot.", imi spui.
"Ce mai face ea?", te intreb.
Mananci din coaja de la portocala.
"O iubesti?", te intreb; imi da o lacrima.
Nu imi mai eviti privirea.
O iei si o scapi pe jos, apoi o zdrobesti ca pe un obiect casant cu mainile-ti de portelan, dupa care o mananci de parca ar fi iaurt cu ananas.
Arunci portocala si te indrepti spre canapea, unde stau eu.
Imi apuci capul in mainile tale, iti simt degetele reci si tremurande.
Iti pui nasul rece peste al meu, care fierbe.
Ma saruti. Imi sorbi viata de pe buze; simt ca nu mai am oase in picioare, nici picioare nu mai am.
Inima imi bubuie si imi iese prin cutia toracica, ce mi se dizloca.
Iti prind parul in palme, il mangai.
Te trantesti cu tot cu mine pe covor.
Te intorci si acum eu sunt pe tine.
Pui o bariera de aer intre buzele noastre, dupa care imi pui capul pe pieptul tau.
Te uiti in gol.
Ma uit la tine. Suspin.
"Te iubesc!", spui; si imi stergi lacrimile.
Tragi o patura peste noi, stingi lumina. Iei si o perna.
"Somn usor!, ai grija de inel." imi spui, si imi atingi fruntea cu buzele tale calde si cu nasul rece in timp ce mi-l pui pe deget. Se pare ca l-ai gasit...
"Nu! de ce? Mai spune-mi! De ce imi faci asta? De ce nu...?", si nu raspunzi. "Spune-mi odata! Iti place sa ma privesti in timp ce sangerez?", iti strig.
Nu raspunzi.
Sar pe tine incercand sa obtin un raspuns. Ma prinzi de mijloc. Imi simt coapsele in jurul taliei tale si incep sa tremur. Din nou am lacrimi in ochi.
Te uiti la mine, te ridici si ma mai saruti o data, dupa care ma pui inapoi pe perna.
"Intr-o zi..." spui.
"Cand?", iti raspund.
Vorbesti de oboseala...

"nu ma poti atinge", ii soptesc.
"mint", e ceea ce nu-i spun.
el ma poate atinge, e ceea ce n-o sa-i spun niciodata.
"te rog, atinge-ma!", e ceea ce vreau sa-i spun.

steaua mea are cancer.

E ceva ce se termina vreodata? Saturatia?

Pasarea de oamenii neinteresati de parsoana ta? Mesajele pe care le astepti si nu vor veni niciodata?

   Speranta ca lucrurile se vor schimba vreodata? Daruirea de sanse doar pentru a fi dezamagit? Promisiunile incalcate? Prietenii de cacat care nu sunt acolo niciodata? Nemernicii egocentristi si limitati? Acelasi vechi cacat in fiecare zi. 

    Nu. nimic nu se opreste niciodata.. Prefacere, violenta, orgoliu, furie, nedreptate, lasitate, minciuna... ne definesc; te definesc. Ca si asta: "...". Ai maini de ucigas, nu-i asa? Ce altceva mai ai? Iti spun eu, numele, singurul lucru pe care il avem si ne defineste.

 Ce e in mintea mea? Dor.
 Mult mult dor.

nu esti ceea ce îmi doresc, zise;
cui îi pasa de autenticitatea vorbelor dumneavoastra?
poetii mor.
poetii nu sunt autentici.

în urma unei dureri groaznice sau
fara nici cea mai mica durere.
cine stie?
dracu sa-i ia pe toti!

iar ploua-n orasul asta.
mergi spre ea,
te uiti o data,
de doua ori,
i-ai cere un sarut, dar îi zici:
nu-mi dai si mie o tigara?
dar tu nu fumezi, îti raspunde;
dar tu nu ma cunosti, îi zici înapoi.

raportat la tipurile de cititori
poti ajunge la ea acasa
sa-ti dea o cana cu apa rece,
o haina mai de Doamne-ajuta,
sau stii tu.

sau poti ajunge sa fumezi prima tigara
asa cum se cuvine,
sau poti sa nici nu deschizi gura.


iubirea e-n multe feluri.